De ce iubim femeile?...

”Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă.
Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele.
Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac.
Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc.
Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă.
Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno.
Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles.
Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat.
Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti.
Pentru că se trag din fetiţe.
Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare.
Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă.
Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor.
Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi.
Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi.
Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie.
Pentru că nu se masturbează.
Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină.
Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii.
Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor.
Pentru că le termină Cohen.
Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie.
Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe.
Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit.
Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat.
Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate.
Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune.
Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie.
Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-1 văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke.
Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame.
Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor.
Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm.
Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează.
Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale.
Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva.
Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.”

DE BUNĂVOIE ŞI NESILIT DE NIMENI...

 „Mai încerc o dată", îşi zise Sandu. „E frumoasă şi inteligentă. Aş fi fericit dacă ar intra în contul meu afectiv şi de plăcere. Până acum mi-a dat de înţeles că nu o interesează persoana mea. Ce-i drept, a făcut-o cu tact. Mă îmbrac într-un tricou strâmt ca să ad­mire muşchii mei, care o vor apăra de orice duşman. Şi forţa mea masculină o va face să capituleze şi să dorească o aventură a dra­gostei, dar aşa cum îmi închipui doar eu. De-abia aştep să aud ce zice. Uite că se apropie."
-Aşa cum eşti îmbrăcat, ţi se vede toată slăbiciunea, îi zise Ra- mona şi îl şterse de pe listă.

„Mai fac o probă", îşi zise cel care pretindea să i se zică John. A considerat că Ion sună prea rural. „Voi trece cu Mercedesul meu decapotabil pe lângă ea şi am s-o invit la o ieşire, tip spectacol. Am să mân cu două sute la oră şi cât mai departe de casă, ca să ceară disperată întoarcerea. Apoi, am să negociez cererea ei pe un sărut ca în filme. Iar continuarea se va subînţelege. Iat-o, ce elegantă şi distinsă e."
-Pardon, zise ea, locul meu este ocupat de banii tăi.

Şi îl radie şi pe el de pe listă.

Andrei se întorcea acasă îngândurat pe aleea din parc. Venea de la bunica lui care era bolnavă. I-a luat medicamente şi i-a dus mâncare. Slab, înalt şi cu ochii inteligenţi de amabilitate privea aleea cu flori. Ridică o floare ruptă şi o mirosi. Avea un parfum superb. Din sens opus venea Ramona. Se îmbujoră ca floarea din mâna lui. Se gândi să schimbe aleea şi să o evite. Inima lui 1-a în­trebat cândva ceva despre Ramona, şi el nu i-a dat răspuns. Era târziu ca s-o ocolească.
-De când au voie căprioarele să intre în parc pe intrarea principală? o înrebă Andrei cu un fior ce nu i-a scăpat fetei.
-De când cerbii îşi ascund coarnele în frunziş, îi replică Ra­mona.

-Bunica mea îţi transmite, prin mine, dragostea ei, mai încercă Andrei un fior.

-Spune-i bunicii tale afecţiunea mea şi bucuria de a o vedea. Să le porţi cu tine până o vei întâlni.
-Dar, dacă bunica îmi va spune să păstrez ceva din afecţiunea ta şi pentru mine, ce să fac? îndrăzni el.

-Fă ce-ţi spune inima, roşi ea.

-Cineva a scăpat o floare. Pentru că nu ştiu a cui este ţi-o dau ţie. Să o duci mamei tale, ca semn că o preţuiesc, îi zise tremurat Andrei.

-Dar, dacă mama spune să o opresc, ce să fac? jucă Ramona în oglindă sentimentele lui.

-Fă ce-ţi spune inima, o ajută Andrei.

Iar Ramona îl aşeză pe lista inimii ei. Şi semnă.

George Uba - Graffiti pe Inima

Tragerea specială... premaritală

Tragerea specială... premaritală

„Când a intrat pe scenă, cu chitara sub braţ, am simţit că voi culege cea mai reuşită partitură a vieţii mele. Eram în primul rând şi sorbeam fiecare mişcare a idolului meu. Eram îmbrăcată sumar şi provocator. Eram irezistibilă. M-a observat înainte de a scăpa primul acord rock. Un schimb fulgerător de priviri a însemnat in-troducerea noastră în declaraţia de intenţii emoţionale. Zâmbetul lui asasin mi-a vorbit că este interesat de mine urgent. Eu m-am ridicat în picioare ca să mă definesc mai bine privirii lui flămânde. Din gesturile mele, ieşite la întâlnire, ieşea un strigăt care acoperea demenţa sălii de specatacol: Vreau! Şi a început spectacolul. A fost un delir! Parcă luasem o doză dublă de heroină. Eram pur şi simplu o anexă a băiatului cu picioare de gumă. M-am urcat pe scaun şi am sărit pe el, jucând ritmul bestial al celui de care mă îndrăgostisem pe loc. La final, o floarea ce a plutit peste capul meu s-a agăţat de strunele chitării lui electrice. El a luat floarea şi, să nu vă vină să credeţi, mi-a dat-o mie! Am ştiut că începe epoca mea de vis. Eram a lui. Fantastic noroc!

Ne-am cuibărit într-un bar, în noaptea aceea, şi mi-a spus că sunt sursa lui de extaz. Am băut până dimineaţa, deşi eu nu beau decât bere şi rar. De dragul lui, aş fi înghiţit şi sârmă ghimpată.

M-am trezit sub duşul din garsoniera lui infectă, dar ce contează. Eram a lui. Ce noroc a dat peste mine! Să plesnească de ciudă toate fetele care mă cunosc!

După două săptămâni, m-am hotărât să mă întorc la cămin. Ratasem examenele din sesiune, dar ce contează! Eram cea mai fericită fată din facultate. Le-am spus tuturor ce aventură am trăit preţ de două săptămâni. Mi-a dat să gust dintr-un praf alb, care mă făcea să plutesc printre pete de culori. Eram la prima mea experienţă cu drogurile. De dragul lui am făcut-o, dar ce contează! Trebuie să plăteşti un preţ pentru o asemenea relaţie de basm. Am rămas însărcinată. El mi-a spus să fac avort. Eu nu am vrut. Pentru prima dată l-am refuzat. «Nicio problemă», a spus el. «Ne despărţim.» Şi aşa a fost. Acum legăn copilul şi caut droguri. El are droguri şi cântă un rock infernal. A câta fată din primul rând se va urca pe scaun s-o vadă?"

Graffiti pe inima 

George Uba

Graffiti pe Inima

                                                   Graffiti pe Inima

Admiri atât cât ţi se dă. Primeşti cât ţi se oferă. Priveşti fără să pofteşti  şi admiri fără să jefuieşti. De aceea cuvintele au şi gust, şi parfum, şi nobleţe. Când mergi alături de cel sau de cea de care eşti atras, nu arunci cârlige cu momeală să-l prinzi sau s-o prinzi în colivia dorinţelor tale, ci alegi lumini de cer cu care să-i luminezi zâmbetul şi ochii...

Cu sentimente protejate de gânduri curate, te apropii de persoana pe care o conduci în grădina ei, iar tăcerile sunt adevărate fântâni de plăcere. Nu vorbeşti nici prea tare, nici prea încet. Nu râzi absent şi nici ironic. Nu pleci fără să revii şi nu revii fără să surprinzi plăcut. Sculptezi dorul în fiecare pas şi păşeşti spre cel care te priveşte ori de câte ori îţi deschide uşa cu un surâs.

Nicio constrângere nu îl înlănţuie pe celălalt. Nicio insistenţă nu-l sufocă pe însoţitor. Niciun reproş nu îl obligă la schimbare pe partener. E o plecare unul spre celălalt din simplul motiv al unei iubiri care creşte în sublima tandreţe. Ascunşi după zâmbetul Creatorului, cei doi reconstruiesc Paradisul.

Our Story Written by Cata and Clau

   

 Our Story 

Written by Cata and Clau

   Veniți parcă din două lumi diferite , două persoane se întălnesc într-o lume care avea să le aducă raiul in sufletele lor nevinovate.
     Chiar dacă erau foarte aproape unul de celălalt în sensul că nu era mare distanţă între casele lor,  ei nu se cunoșteau...Când într-o zi fetei i s-a stricat leptopul iar el o intâlnise in circumstanțe cu totul neașteptate.  Destinul lucra pentru amândoi.
    O zărește pentru o fracțiune de secundă , imaginea ei fiind una uimitoare,  parcă venită din rai.
Într-un moment care se anunța de o liniște nepământeană , el izbutește a schița un salut timid , dupa care se pierduse in liniștea așternută . 

     Fata la randu-i îi răspunse  în timp ce el încă îngăndurat n-o auzise.
Imaginea fetei îi fu neclară. Gândurile îl inundaseră şi nu îi lăsase bucuria de a o admira în toată splendoarea ei.

    Povestea lor nu era una extraordinară , nu puteau muta munții din loc , şi nici nu puteau zbura dintr-un punct de vedere propriu , însă ce urma să-i lege era o dragoste sinceră.
    Primul contact verbal a fost unul peste așteptări. Fata observase cu rapiditate că băiatul nu era ca ceilalți bucurându-se totodată. Inima fetei începuse să bată mult mai tare, picioarele îi tremurau , și nu știa ce să mai zică . Gândul că se indrăgostise o făcuse să viseze.
    Zămbetul i se făcea prezent pe fața-i emotionată. Intrase într-o lume a ei , o lume în care putea chiar să și plutească de fericire.
   Dupa acea zi , fata cu greu reușea să-și i-a găndul de la acel băiat. Gândul îi zbura la el, la zâmbetul lui.
    Sosise momentul în care işi dădusera întâlnire.  Într-o zi oarecare se întălniră și odată ajunși acasă, dintr-un gest involuntar amândoi se apropiară şi cu mișcări mărunte se imbrățișară
    Se priveau de secunde bune, până când cei doi închiseseră ochii, îşi apropriaseră corpurile şi se . . . sărutară!
  Amândoi erau cuprinși de o stare sufletească de nedescris.  Inimile lor începuseră să bată din ce în ce mai tare , cuprinși de teama că acest moment să nu fie un vis. Se plăceau atât de tare cu toate că deabea se cunoscuseră.
     Astfel că aşa începuse o relaţie intre doi copii minunaţi. Copii care n-au ezitat nici o clipă să se ţină de mână şi să se iubească necondiţionat. Povestea lor continuă și azi pe un drum presărat cu agonie si extaz. Un drum plin de speranțe , de viitor.

Comooara mea

Bratele iubitei mele sunt leagane pentru îngeri

Si buzele-i sunt poarta spre  paradis a celui ce-o iubeste.

Porti atâtea comori minunate în tine

Si am înteles ca  iubirea e cheia ce-mi poate deschide calea spre ele.

Nu sunt lacom, nu le vreau  neaparat pentru mine

Însa stiu ca trebuie sa ajung la ele ca sa mi le poti daruii

Si sa fii fericita si implinita.

Caci dragostea si fericirea se pastreaza doar daruindule

Si cu cât daruiesti mai mult cu atât primesti mai mult.

Mi-ai oferit atâtea clipe fermecate

mi-ai daruit atâtea comori nepretuite din-nauntrul tau

Ai sacrificat atâtea pentru fericirea mea

si mai ales ma iubesti mai  mult decât am sa merit vreodata.

Tu m-ai facut sa-nteleg cât de minunata e  dragostea

Care daruie totul fara sa astepte nimic în schimb.

Esti o iubita atât de speciala si minunata

Si te voi adora mereu asa  cum meriti!

Poate n-am sa te pot acoperii cu diamante

Dar cu  siguranta am sa te acopar cu saruturi.

Diamante oricum  n-am sa gasesc nicaieri mai frumoase ca cele care le porti  deja în priviri.

Gânduri printre rânduri

Gânduri printre rânduri

Uneori îmi  pun problema existenţei omului pe pământ. Si fiecare răspuns pe care-l pot primii e plin de contradicţii. Există cu adevărat un destin pe care trebuie să-l urmam ? Cât de mult contribuim noi la realizarea propriului succes ?  sau doar pur şi simplu suntem purtaţi de fiecare acţiune pe care o inteprindem. In viaţă vom fi nevoiţi să facem foarte multe alegeri , alegeri de pe urma cărora ni se creează propriul viitor, spun alţii.

Dar dacă ne-am întoarce în trecut si am alege un alt drum , o altă cărare făcând pur si simplu o alegere diferită , oare viitorul nostru s-ar schimba radical ? Suntem noi capabili să luam  mereu deciziile corecte ? Cu siguranţă unii dintre noi ar răspunde că s-au născut ca să-şi atingă un ţel pe care l au avut propus de către Dumnezeu încă de la prima zi de naştere, alţii cred că destinul variză in funcţie de noroc, sau alţii spun că în mare parte viitorul ţine de alegerile pe care le facem incă de mici copii.

Dar nu suntem prea mici spre a alege drumul unui viitor strălucit ? Suntem noi întradevăr pregatiţi să luam dezicizii aşa de importante? Toţi suntem întradevăr lucizi spre a lua o decizie corectă ? Suntem pregatiţi să acceptăm realitatea, fie ea bună sau rea a trebuit sa menţinem cursul vieţii noastre. Şi acum mă gândesc , greutăţile pe care le întâmpinăm de-alungul copilăriei, adolescenţei vor avea un impact pozitiv care va ajuta la realizarea noastră , sau e doar o piedică spre împlinirea unui vis ?
            Întrebări , întrebări şi întrebări … la care cu greu putem găsi răspunsuri . Problemele se ivesc la orice colţ , fie ele de orice natură. Ştiu că citeam intr-o zi «  Amurgul gândurilor ‘’ de prea cunoscutul E.Cioran şi entuziasmat la maxim de ideea textului , la un moment dat am dat peste o frază în care spunea  “ Ruptura de fiinţă te face bolnav de tine însuţi, încât este destul să pronunţi cuvinte ca: uitare, nefericire, despărţire, pentru a te dizolva într-un fior mortal. Şi atunci, ca să trăieşti, rişti imposibilul: accepţi viaţa. » Acest lucru nu m-a făcut decât să mă gândesc la greutăţile fiecărei persoane, care a avut neplăcerea de a experimenta sentimente neplăcute.

Şi cu toate acestea observam că orice lucru , orice avere strânsă de-alungul vieţii nu ne mai poate ajuta. Suntem nevoiţi asfel să ne continuăm viaţa , chiar dacă viitorul lasă în spatele tuturor cicatrice iremediabile , cicatrice ce amintesc prezentului trecutul dureros al fiecărui individ. Ştiu doar că noi am fost întodeauna înzestraţi cu mentalitatea de a ne ascunde propriile probleme. Asta pentru că niciodată nu am fost cu adevărat siguri pe noi , a existat întodeauna o teamă care ne-a făcut sa ne retragem intr-un colţişor al nostru în care să plângem în tăcare. Sunt întradevăr unele experienţe cărora e imposibil să le ţi piept, dupa care orice încercare de a mai rezolva ceva nu mai poate avea nici o semnficaţie. Căci aşa cum însuşi E.Cioran preciza , după ce am atins limitele vieţii , dupa ce am trăit cu exasperare tot ceea ce ne oferă acele margini periculoase , gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec de seducţie.

Suntem noi oare «  programaţi « în asa fel incât să suportăm orice chin al vieţii ? . Uneori mă întreb de ce suntem pedepsiţi atât de rau încât să nu mai existe o cale prin care să reparăm măcar puţin din ceea ce a fost .  Simt cum mă innăbuş de singuratate, de iubire , de disperare şi de tot ceea ce lumea asta îmi poate întradevar oferi.  Nu ţtim ce suntem noi cu adevar în faţa acestei lumi care ne consumă până la absurd.

Si oare nu ne simţim vinovaţi de tot ceea ce se întamplă în această crudă lume ? Oare ma mai pot bucura de momentele în care realizez ca vederea e un factor decisiv în viaţa mea , ştiind că alţii nu pot vedea ? Oare mă pot bucura de fiecare sunent care mă încojoară ştiind că există printre noi oameni care nu pot auzi ? Oare bucuria de a putea merge , oare sentimentul de a sta aici in faţa calculatorului şi a scrie aceste cuvinte este una care se bazează în totalitate doar pe trăiri fără regrete ? Şi dacă am fii capabili totalmente de a vedea dincolo de aparenţe această lume , lumea aceasta ar fi  plină de oameni care ar crede că viaţa aceasta nu le poate oferi nimic. Doar oamenii naivi găsesc astăzi ‘n’ motive de a se bucura de viaţă, cei care tratează viaţa asa cum este nu vor găsi niciodată motive pentru care sa se bucure. Marii singuratici nu s-au retras niciodată pentru a se pregati pentru viaţă, ci pentru a suporta tot chinul acestei lumi.

Sunt sigur că eu nu am nici o însemnătate în acest univers . Şi oare ce motiv m-ar face acum sa gândesc ? sau să scriu ? De ce sa ma bucur simţindu-mă responsabil pentru nefericirea altora ?

« Universul este un nicăieri Universal , de aceea nu ai unde să te duci niciodată » Dacă însuşi Universul este un nicăieri universal , nouă unde ne este întradevăr locul ? Simt că ceva lipseşte ceva nu e la locul lui , si ma retrag astfel în faţa acestui calculator pentru a încerca să mă linistesc prin literatură.

« Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii E. Cioran .  Ştiu că în sufletul meu se ascund foarte multe intrebări , foarte multe probleme pe care încerc să le organizez în aşa fel încat viaţa să-mi fie mai uşoară. Şi cu toate acestea ce rost are de a-mi face viaţa mai uşoară cand mereu  există  probleme în spate care mă tot urmaresc ?  Viaţa mea e una contradictorie , una cu întrebări nemărginite, însă cu foarte puţine răspunsuri. În subconştientul meu se ascunde o anumită frământare care face referire la icapabilitatea de a-mi răspunde la propriile întrebări . 

Pe zi ce trece convingerea mea că omul este o persoană nefericită , abandonată în această lume care este silit fără drept de apel sa-şi găsesască o modalitate de viaţă proprie , creşte.

Astăzi , iubirea are atatea feţe , încat este destul de greu sa găseşti un sâmbure central sau o formă a iubirii .  Iubesti o femeie pentru ceea ce o diferenţiază în lume , pentru unicitatea ei. Nimic în această lume nu o poate înlocui atunci cand eşti întradevăr fericit, atunci când iubirea nu cunoaşte margini.

Cred că iubirea dintre un bărbat şi o femeie este una esenţială , pe lângă celelalte forme , iubindu-ţi părinţii , iubindu-ţi animalul de companie etc.  Iubirea dintre un bărbat şi o femeie a fost dintotdeauna una care a atins cote maxime în ceea ce priveşte , apropierea . «  Nu eşti perfect băiete, şi cu siguranţă nici ea , întrebarea e dacă sunteţi perfecţi unul pentru celălalt « e fraza care îmi răsuna acum în minte.  Persoanele nu au fost create să atingă perfecţiunea din punct de vedere individual . Asftel că perfecţiunea o putem atinge doar intr-o relaţie cu pure sentimente.

Sunt astăzi nevoit să asist la o lume în care «  fiecare face ce vrea » şi eu chiar nu mai inţeleg nimic.  Copii in ziua de azi sunt cei mai expusi la o integrare rapidă în ceea ce numim noi « etichetele negative » ale societăţii. Trăim intr-o lume plină de erori , din partea parinţilor si a fiecărui copil în parte. Oare traiul acesta greu , perioada care se anunţă va fi una care ne va umple de bucurii ? Ştiu doar că majoritatea copiilor sunt nevoiţi să crească alături de bunici pentru că adevaraţii părinţi sunt nevoiţi din cauza neajunsurilor să plece în afară pentru a oferi un trai celor mici. Şi te miri de ce educaţia copiilor noştrii este una atât de slabă ? Oare se ocupă întradevăr cineva de aceşti copii ? Oare atunci când greşesc, există cineva care să vină şi să le spună «  Nu e bine ceea ce faci : ».

Suntem nevoiţi astfel să ne bucurăm de ideea că , copii noştrii trăiesc şi incă sunt in viaţă, dar nu ne intrebam şi dacă educaţia lor este una corectă. Cum mă pot bucura de apropierea parinţilor mei ştiind că undeva, exista copii care asteaptă cu sufletul la gură sa-şi revadă parinţii ? 

Vizualizare ca PDF